Simt ca ma apasa pe piept un bolovan imens...Nu ma lasa sa respir, nu ma lasa nici macar sa plang. Simt cum as vrea sa plang, dar ma simt neputincioasa in fata acestei greutati. Oricine m-ar vedea in aceasta stare deplorabila ar spune ca sunt nebuna, ca totul este lipsit de sens, ca nimic nu are vreo logica, ca exagerez...Ca sunt o Drama Queen. Insa undeva, in adancul sufletului meu, o voce imi striga cu disperare si cu un suflu ingreunat de suferinta ca nu este asa. Am motiv sa fiu trista. Summer is gone, iar pana anul viitor, dezolarea si deprimarea imi vor fi tovarase de existenta. Ele imi vor face anul acesta un calvar, pe langa ultimul an de facultate ce imi rasare in fata si pe care il mai am de parcurs, incepand cu 1 Octombrie.
Ma simt nepuntincioasa. Iar gandul acesta imi mareste si mai tare furia, disperarea, groaza.
De vreo 4 sau 5 ani incoace ma prinde acest moment de cumpana, in care simt ca viata mea pur si simplu si-a pierdut sensul. Ma simt ca si cum sentimentele si trairile mele de acum sunt conectate cu trecerea timpului, cu plecarea verii si cu venirea toamnei. Am un amalgam de trairi in mine acum, unele pe care nici macar nu le inteleg si nu sunt capabila macat sa le descifrez.
Am atatea amintiri care au fost frumoase la vremea lor, dar care acum dor mai mult ca niciodata. Mi-e dor de familia mea fericita si unita de odinioara, de familia mea completa. Imi este dor de tatal meu. Cat de mult mi-as dori sa-mi fie iar aproape, sa-mi fie alaturi, sa asculte ce am pe suflet, sa ma inteleaga. E primul dintre dorintele care nu vor mai prinde viata niciodata. Realitatea este cu totul alta: el nu o mai iubeste pe mama mea de cativa ani buni. A parasit-o. M-a parasit. Ne-a parasit. Ne-a parasit pentru alta femeie, cu care si-a intemeiat o noua familie, uitand si nemaipasandu-i de cata durere a lasat in urma sa in momentul in care si-a facut iesirea pe usa casei mele. Astazi, abia daca ma mai cauta, abia daca ma mai suna, abia daca se mai intereseaza de viata mea. Nu-i mai pasa de ce e in sufletul meu acum, nu-i mai pasa ca inca si acum, dupa atata timp, absenta lui din viata mea ma macina, ma doare, nu-i mai pasa ca, desi ranile trecutului s-au vindecat, cicatricile s-au incapatanat sa nu dispara si ele. Nu-i pasa ca mie inca imi lipseste, ca imi este dor de el. Nu-i pasa ca...in sfarsit, nu-i pasa de NIMIC ce a ramas pentru el in trecut, asta e concluzia.
Imi lipsesc dupa-amiezile si serile placute de vara, cand ma jucam cu prietenele mele in fata blocului. Imi lipsesc ELE. Eram atat de unite. Eram cele mai bune prietene din Univers. Nimic nu ne putea strica prietenia. Asta pana in ziua cand totul s-a sulberat. Pana cand doua dintre ele s-au certat dintr-o tampenie pe care nu mai are rost s-o mentionez aici. Motivul a fost super-mega-hecta ridicol. :|
De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Vacantele de iarna si cele de vara devenisera deprimante, dezolante, plictisitoare. Vara, desi soarele incalzea pamantul cu razele sale stralucitoare si vesele, eu simteam ca nu mai am aer, nu mai puteam respira. Sufeream pentru prostia lor. Plangeam pentru sfarsitul prieteniei lor. Si inca si acum mai plang, caci ne-am distantat una de cealalta de atunci. Cand ne vedem pe strada, parca am fi niste straine. Ne salutam morocanoase, cu jumatate de gura. N-a mai ramas nimic din ce a fost odinioara. :(
Cu cateva minute in urma, cotrobaiam prin biblioteca din sufragerie, in cautarea a ceva ce as putea citi, in speranta de a mai alunga aceasta stare deplorabila in care ma aflu. Insa tristetea se incapataneaza sa ma bantuie, sa nu ma lase in pace. Si a gasit inca un motiv perfect de a ma face sa bocesc si mai tare: am gasit intr-o carte, pe post de semn, invitatia ce o primise mama de la directorul liceului unde am invatat. Era o invitatie la festivitatea de premiere a elevilor si de incheiere a unui ciclu important din viata noastra. Nu am mai putut suporta, nu m-am mai putut abtine. Am inceput sa plang. Imi este dor de liceu. Imi este dor sa fiu adolescenta din nou. Sa fiu inca visatoare, sa nu am grija zilei de maine. Imi este dor sa mai simt inca o data primii fiori ai iubirii. Imi este dor de orele de geografie si de dirigentie cu fota mea diriginta. Imi este dor de glumele criminale ale profesorului de sport pe seama celor mai putin priceputi in ale educatiei fizice. Imi este dor de modul de predare a profesorului de istorie, de felul in care ne povestea el nenumarate evenimente istorice si de posibilele sale cronologii. Imi este dor de pauzele ce le petreceam in clasa, discutand cu colegii, uitandu-ma pe fereastra, sau plimbandu-ma prin curtea scolii.
DAR MAI PRESUS DE ORICE, imi este dor de COPILARIA MEA. Desi au trecut aproape 3-4 ani buni de cand se poate spune ca nu mai esti un copil, sufletul meu inca tanjeste si inca striga dupa ea. Cu fiecare an care va trece de-acum incolo, groaza va capata in mine proportii uriase. Mi-e teama de batranete. Mi-e teama ca nu-mi voi mai putea trai viata asa cum imi doresc. Mi-e teama ca voi ajunge sa fiu prinsa intre munca si indatoririle de acasa. Mi-e teama ca voi ajunge sa-mi intemeiez o familie, iar la un timp scurt dupa aceea, divortez si raman cu un venit lunar precar si cu un copil pe capul meu. Imi este teama sa nu se repete istoria mea. Nu vreau sa ajung ca mama. Nu vreau ca fiul sau fiica mea sa ajunga ca mine, sa simta lipsa tatalui in viata sa. Decat sa-i ofer o viata plina de suferinta si de regrete, mai bine nu-l concep NICIODATA! :(
Va las cu melodiile saptamanii acesteia, melodii ale caror versuri si instrumentatie ma macina incetul cu incetul si imi taie respiratia. xoxoxo :(
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu